Emoționant! La 10 ani este un sprijin pentru familia sa

De foarte multe ori, viața ne oferă lecții care ne pun pe gânduri și ne ajută să înțelegem că există persoane care au avut mai puțin noroc și care trebuie să muncească din răsputeri pentru a ajunge undeva departe.

Aceasta este și povestea băiețelului de 10 ani, care în loc să se bucure de copilărie este nevoit să muncească pentru a-și susține familia.

Loading...

Acum câțiva ani, copilul a fost surprins într-un tren de călători, la o oră destul de târzie, oră la care majoritatea copiilor ar trebui să fie în pat și să se pregătească pentru o nouă zi de școală. Ei bine, nu este și cazul lui.

El se întorcea de la muncă. Vasilică, pentru că acesta este numele lui, își câștiga existența muncind într-un restaurant. Băiatul făcea eforturi foarte mari pentru a-și susține familia.

Deși pare incredibil, la doar 10 ani, Vasilică era singurul sprijin financiar al familiei și asta pentru că părinții încercau să se descurce așa cum puteau, muncind cu ziua, iar cei doi frățiori pe care îi are sunt mult prea mici pentru a aduce un ban în casă.

Chiar dacă soarta nu a fost tocmai blândă cu el, băiatul de 10 ani nu a abadonat școala. A găsit înțelegere și sprijin la locul de muncă și toți cei de la restaurant îl ajută cu ce pot.

Mai mult, Vasilică se împarte între programul de la școală și timpul petrecut la restaurant, chiar dacă asta înseamnă să renunțe defintiv la copilăria sa.

N-o să-l uit niciodată şi, uneori, mă-ntreb ce-o fi cu el acum, au trecut ceva ani, o fi însurat, o fi prin vreo ţară străină!

L-am întâlnit într-un tren de navetişti, era târziu, locurile erau pline de oameni obosiţi, sleiţi de puteri, ne întorceam cu toţi acasă, era după ora 22, mulţi copii erau în pat la ora aia.

El nu, călătorea, singurel şi cuminte, toţi eram curioşi să aflăm povestea lui, un domn de pe scaunul de alături l-a întrebat:

-Şi unde te duci tu la ora asta?

-Acasă! Vin de la muncă!

În compartiment se făcu tăcere.

-Ce muncă, mă? Tu glumeşti? Ia zi, cum te cheamă!

-De la muncă vin, nene, eu lucrez la un restaurant, Vasilică mă cheamă!

Băiatul avea acasă doi frăţiori mai mici, părinţii nu lucrau sau făceau ce puteau cu ziua, pe la vecini sau pe unde nimereau, iar el era singurul care avea un rost precis.

Bucuros nevoie mare de atenţia noastră se apucă să ne povestească că el se duce la şcoală dimineaţa, apoi fuge acasă la 12, zvârle ghiozdanul şi cu primul tren ajunge în oraşul cel mare unde aveau nevoie de el la un restaurant cu mulți clienți.

-Patronul e bun cu mine, mi-a luat costum de blugi, mi-a luat un ceas, tanti de la bucătărie mai îmi dă şi ea un bănuţ, uite, acum, în traistă, am chiftele şi piure de cartofi, le duc acasă, să mănânce fraţii mei.

La restaurant ducea gunoiul, curăţa ceapa, spăla tigăile, făcea ce era nevoie şi ce-l puneau oamenii ăia să facă.

Avea un fel de salariu mititel, potrivit cu munca lui, dar îl dăruiau cu de-ale gurii şi cu hăinuţe şi el era fericit, se simţea respectat, iubit şi responsabil pentru cei de acasă.

-Şi cum mergi cu şcoala? Mai ai tu timp să-nveţi dacă eşti pe drum la ora asta?

-Cum să nu, nene? Păi imediat fac temele, acum, când ajung, mai mult de-o oră nu-mi ia.

-Ia să vedem dacă nu minţi, ia spune-mi tu definiţia triunghiului.

Şi băiatul o zise dintr-o suflare, mândru că ştie!

Nimic de zis, le făcea pe toate bine!

Nu se ştie cu ce preţ, probabil la 30 de ani urma să se simtă deja epuizat.

Sau poate că nu, căci determinarea şi bucuria lui erau exemplare.

De fapt, noi, adulţii, ne întorceam de la muncă în acea seară obosiţi, în timp ce el, întreţinător de familie la doar 10 ani, ne sugera amar că uneori copiii nu sunt ce par.

Loading...